E liniște în viața mea.
Atâta liniște
încât îmi aud gândurile
alergând de ici, colo.
Nimeni nu mi-o mai tulbură,
doar pașii ușori ai pisicii,
îmi amintesc cum
răsună zgomotul.

Mă uit pe fereastră
la acest Aprilie
ploios, rece, diferit,
și-l cert
că îmi înfioară
mugurii și florile timpurii.

Am oprit căldura.
Iubesc răcoarea,
iar dacă îmi simt
mâinile reci,
o cafea fierbinte
între ele,
o voi transforma
într-un șemineu în miniatură.

E atâta liniște în viața mea
încât tic-tacul ceasului
parcă mă asurzește,
mă abate de la
gândurile
care scotocesc în trecut.

M-a scos din acea stare
care doare sfâșietor...
însă pe-atunci,
am călcat stâmb,
am nimerit o cărare
denivelată.
Acum
de câte ori pășesc
mă doare
și-mi amintesc trecutul.

E liniște de zori,
de duminică,
de primăvară...
O să renunț la ceas
mă distrage.
La pisică nu,
ea mi-a stat alături
prin toate durerile
și furtunile
trecutului.