VII

Cu armonie simplă de linii și lumină
Trezindu-ne comoară gândurilor adânci,
În tragică splendoare prin dezolate stânci,
Se profilează templul tău vechi pe o colină.


Dar veac de veac frontonul îl crapă; se înclină
Coloana albă-n vremea ce-o surpă stând pe brânci;
Și-n țara pustiită de barbari: turci și franci,
Prin pietrele de-acantă dau tufe de sulfină.
Când vremile și omul, Minerva mea, te lasă,
Când slavă ta n-o ține granitul cel mai dur,
Din paisprezece versuri ți-oi făuri o casă.
Dar dă-mi, zeiță, harul și legile-nțelepte,
Sonetul meu să suie în veșnicul azur
O vrajă de pilaștri și de proporții drepte.