Îmi clipocesc prin vene izvoarele române,
Iar trupul meu e stânca, și părul e pădurea
Ce își întinde ramuri să îmi atingă grâne
Ce mi-au crescut pe ie, iar eu îngrop securea.

Am ruginit în lacrimi și seceri venetice,
Ce sunt stăpâne-n lanuri, în glia strămoșească,
Și mai cârpesc o rană a țării...să nu pice
O sprijin cu un umăr, căci vor s-o ciopârțească.

Pe brațe-mi cântă păsări, le găzduiesc o vreme
Până va crește-n doine o pădurice nouă...
Îi cântă țării mele și eu învăț poeme
Să îi recit prin ierburi când o botez în rouă.

Oftează din adâncuri de se clintesc și munții,
Iar marea saltă valuri în semn de înfrățire,
I se răresc și fii, se duc...iar cuta frunții
S-a adâncit de doruri, de cruda răzlețire.

Pe-un petec de speranță înșiruiește pruncii,
Și-o frige consemnarea: „Doar bătrânei sunt, încă...”
Atât mai are-n vatră...eu, cu tăria stâncii,
O plâng neputincioasă cu bulgări rupți din stâncă.

Îi mângâi și durerea, și pierderile toate,
O apăr cu iubirea de brațele străine,
Da n-aș pleca în pururi pribeag în altă parte,
Eu vreau să mor în ea...ea să vieze-n mine!