Visam razant în milioane de culori,
cu viteze răpitoare care ne făceau ochii să lăcrimeze
iar râurile întinse pe piele se întăreau
ca niște stalagmite pe umeri.

Sunt atât de minunate gâturile femeilor pe care le-am iubit
sunt minunate pentru că ele îmi spun cine am fost
și cât am sărutat
și în viteză îmi amintesc cine sunt,
pe drumul către adâncul inimii mele.

Când apele de sub noi se vor întâlni și se vor săruta în miliarde de metri cubi
cine va ști dacă eu am rămas sau tu n-ai mai stat,
dacă ochii tăi se închid mulțumiți și mândri
de iubirea pe care ne-o purtam,
dacă o clipă e cât o mie de ani
și dacă ne mai pot salva alte cuvinte.

Sau poate numai eu am nevoie să fiu salvat,
să fiu oprit și să-mi las faptele să se strângă în lacuri
care sa ruginească motoare, arcuri, semafoare
și să inunde câmpuri secetoase.

Să mă întind pe spate
și de pe cerul gurii să cobor stoluri de păsări fantastice
pe care nimeni nu le va desena vreodată.