Să-mi recapăt regăsirea, scotocesc al meu destin,
Pe furiș ca o pungașă, rup croitul clandestin,
Șterg de praf o înzestrare și îngrop profund o jale,
Și-mi cer drept de libertate în dureri chirurgicale.

Într-un colț, mânjit cu sânge, sufletul înlănțuit,
Se uită confuz la mine, mai slăbit, îmbătrânit.
Îl pansez cu stângăcia unui rezident tenace,
Și-l alin, și-i astup rana, și-l ajut ca să se-mbarce.

Mi s-a cuibărit la piept. „Biet de tine… - spun prin lacrimi -
Poate-n ploile iscate, ne-om spăla de dor și patimi…”
Trag de-o ușă înspre lume și-n ieșiri anevoioase,
Toamna ne primește-n frunze arămii, prietenoase.

În destinul meu ostil, cât am stat și-am rătăcit,
Am pus lut pe o spărtură, ici, colo, l-am peticit.