...și supărat de inconfort
mă uit, ca mâțele-n covor,
cum pleacă zilele din port,
spre nicăierea, pe-un vapor.



aud trompetele cum sună
asaltul nopților pierdute
și, strânsă-n brâu, o semilună
cum se prăvale pe redute.



și văd cum orizontul, iar,
se-aprinde când spre foișor
vin liliecii care par
că se întorc din viitor



ca niște grele, lungi, corăbii
pe care flutură drapele
cu capete de morți și săbii
încrucișate peste ele.



…și poate că va răsări
o altă zi de dat uitării
iar din terasa lui a fi
îmi vor zbura, din nou, cocorii.



sau poate că, trecând zăplazul,
te vei întoarce, draga mea,
și vei aprinde aragazul
să pui ibricul de-o cafea.