toamna a rămas afară în curte
undeva departe bisericile s-au copt ca niște pere aurii
clopote grele alungă ciorile de pe acoperișul spitalului
zidul devine portocaliu mai spre seară.
timpul acesta straniu are o cadență smulsă din pântecul greu al fricii

eu nu exist. doar umbra mea există și foșnește undeva într-o cădere ca un sărut în ultima clipă
unii au curajul să plângă cu plânsul lor bun. ca și când nimic nu s-ar întâmpla
dar eu nu. nu plâng. nu respir.

toamna trece prin ziduri
și se înmulțește în plămânii noștri cărămizii