A fost o dată o ceașcă de ceai pe care cumva a atins-o
sau ceva în felul în care privește
sau ceva, cu siguranță ceva a fost
care explică respirația mea, dar nu, niciodată, pe ea.

Și, într-o zi, de peste mări și țări, iubirea mea a venit.
(A intrat pur și simplu pe ușă, adică a pus mâna ușor pe clanță, a apăsat-o și ușa s-a deschis)
În sfârșit, ea locuiește cu mine.
Zeci, poate mii, ați vrut o iubire ca-n filme
(poate chiar pe ea ați vrut-o cu disperare sau ceva din felul în care a privit o secundă)
și ați pus seara de ceai în două cești
așezând cu grijă două lingurițe, mierea la mijloc, poate o petală pe buze.

De-aceea, prin case, se-aud zgomote stranii mai ales seara-
- mai flutură un geam, mai cade o carte –
sunt iubirile noastre nevăzute, neștiute de nimeni,
care se plimbă aproape goale în cămașă de noapte și cer,
de față cu lumea așezată la masă,
să le facem copii.

Dar, vedeți, eu am avut foarte mare noroc în viața asta
și iubirea mea, lipită de mine, nu mă lasă singur nici la baie măcar.
Acum am făcut ceaiul și mă uit la ea,
ea se uită la mine
și cam atât.