pânza rămâne goală
de câteva veacuri de când încerc
să te pictez învolburată
dar tu eşti ca o cascadă
ce a uitat să mai curgă
sau ca o mare ce şi-a uitat
toate valurile pe ţărm

cu ce să încep mai întâi
când ochii ţi-au dispărut după pleoape
iar sprâncenele se încovoaie
strivite de suspinele norilor
neaducători de ploaie

zâmbeşti trist galben închis
iar buzele-ţi freamătă nerăbdătoare
de un roşu aprins ademenitor
şi-atunci uit de mine cu anii
uit că exist doar pentru tine
uit că aş putea iubi şi altceva

aşa-mi trece viaţa
aşteptând să-ţi apară chipul
pe pânza topită de lava
unui vulcan sugrumat în piatră
atât de naiv şi plin de angoasă

dar tu eşti aici
icoană făcătoare de iluzii
înrămată în fildeş şi cicoare
pe tine te văd cu coada ochiului
cum încerci să-mi şopteşti
să mai stau câteva nopţi
să te mai uit câteva zile

culorile se amestecă singure
sub greutatea penelului mahmur
te voi picta cu vin
când sec când demisec
ca timpul presărat în clepsidră
şi adormit de suspinele tale

dar am descoperit
că oricât aş încerca să te pictez
oricâte culori aş inventa
te-ai zugrăvit singură pe inima mea
înfăşurată în pânză şi regrete
în atâtea culori definite
cu atâtea gesturi infinite