fără tine iarna nu e iarnă
nici gândurile nu-mi ning
e un tablou neterminat
copacii goi se alintă de vânt
nici el nu mai are putere
îmbătrânit peisajul mă ține la geam
nici eu nu am puține ierni
cândva făceam din albul țipător de curat
munți și oameni care
nu se certau niciodată
deși stăteau câteva luni în stradă
fără adăpost și fără hrană
zilele alunecau pe derdelușuri
cu chiote de veselie
acum se-aude ciudat cuvântul
se-mpiedică la pronunție
și se sparge în timpane ca o notă falsă
fără tine nici poezia nu mai e albă
litere pătează hârtia cu înțelesuri ițite
după ce se adună fiindcă
au să spună ceva important
nici nopțile nu mai sunt albe
sting lumina și plec din mine
undeva spre nicăieri
unde mi se pare că fulguiește ușor
a iubire