Ce știm noi de fapt?
Când atâtea lucruri încâlcite
Ne-apasă sufletul inapt
De-a mai păși pe drumuri liniștite.

Avem parte de multe, multe ploi,
Încât adeseori rămânem muți,
Speriați, într-o baltă plină de noroi,
Inconștienți de multitudinea anilor pierduți.

Pierduți poate din cauza amărăciunii,
Sau doar din simplul fapt că nu trăim,
Că tot ce facem e să ne supunem slăbiciunii,
De a trăi o viață-ntreagă într-un corp anonim.

Ne mai trezim din când în când,
La o realitate nu atât de dură,
Și atunci lăsăm la o parte orice gând,
Iar viața capată o altă textură.

Ne agățăm de locuri care ne surâd,
De oameni care aprind o scânteie în noi,
Încât inima și sufletul râd,
Și continuăm să mergem înainte, și nu înapoi.

Acela e momentul nostru,
Când după ploaie, iese din nori
Soarele care a învins teribilul dezastru
Ce a străpuns sufletul de infinite ori.