E un pod infernal peste care trecem toți
un arc de timp în care urlăm noaptea din blocuri
că ne e foame de umanitate

Acea umanitate pe care au uitat-o cei care
țin în pumni o putere din fire de nisip când
vântul bate cu infinită putere

Ne e foame de noi, de viețile noastre
pe care le-am pierdut în saci negri
sau cei mai norocoși dintre noi le-au pierdut
la marginea patului
căzuți în absurdul unui prezent
care se vrea a fi ”progresist”

Urlăm în miez de noapte din blocuri
închiși fără de rost
de ucigașii de trecut, prezent
și probabilul viitor
tăiat de la rădăcină
cu o imagine
a unei haine de copil
lăsată în urmă pe un morman de moloz

Un ursuleț de pluș rămas sub cerul liber
din care cad bombe
zâmbește, privește fix către viață
O viață cu moarte adumelcând peste tot
din privirile flămânde de bani ale ticăloșilor

Anne Marie Bejliu, 11 aprilie 2022