Mi-aș umili mormântul
de n-aș lăsa să zburde pe câmpie
precum un miel, în tandra-i nebunie, divinul vers,
și chiar dacă lipsit de interes
nu am pus nicio aură în icoană,
tot nu i-am rătăcit prezentului prin coamă inutil.

Nu îmi zidesc din cimitir castele,
când dau cu sufletul în loc de bici,
iubire vă dezvolt în răni, nu inamici,
iar în urechi vă introduc cartele
să conectați cuvintele cu ele,
la Dumnezeul ce din voi veghează,

să deveniți mai mult decât o frază.
Sunt sigur că a fi-i o poezie, dar nu a noastră,
noi suntem pergamentele pe care-și scrie
altcineva surâsul,
percepții trecătoare sub un condei de sânge,
prin care vântul a înviat și plânge, tremurător.

Așa-mi răsfrâng muțenia încruntată
peste mormântul celor care pier,
sperând că El, privindu-mă din Cer,
îmi va dicta poema asta toată,
fiindcă o simt, în mine, încurcată,
de firul vieții ce de vină-i... sper.