Cum să eviți să simți chiar dacă ești lucid că-i nociv,
să înghiți în sec tot ce vrei să spui ca pe un pumn de somnifere,
fac un duș rece, mă scutur de ziua asta, las ploaia cu microplastic și reziduuri să mă atingă puțin și apoi să se scurgă în gura de canalizare,
sunt ca planta asta din studio care nu vrea să înflorească de un an, chiar dacă are destulă lumină, nutrienți, muzică și odihnă,
mă încăpățânez să rămân pe loc, să stagnez,
sunt străină într-un loc familiar, am prieteni și toți sunt oameni buni dar ce folos când toată familia mi-e departe,
te am pe tine și ar trebui să îmi fii de ajuns și într-un fel ești dar tot îmi imaginez o căsuță mică undeva la un colț de sat, un tei uriaș în curte și un leagăn, un cap mic cu zulufi negri și doi ochi mari verzi exact ca ai tăi,
un loc în care simt că aparțin în totalitate, în care mami învârte cu lingura de lemn în dulceața de vișine și tata cosește iarba verde, soră-mea face foto pentru insta la toate florile și frate-meu  pregătește  cu tine lucrurile pentru pescuit, un loc în care să fim fericiți și să nu fie doar așa, cât o vacanță, să fie continuu, ca o buclă de rai în care am rămas și nu vreau să mai plec.