Apoi ai apărut tu,
tocmai când începeam
a auzi tăcerea pietrelor
şi secundele sfărâmându-se
cu zgomot
de ceaţa remuşcărilor
iar mie
mi-era dor de moartea mea
ca de un vis cosmic

Însă uitarea avea umbră
şi rezonanţa evocării
în ecoul tăcerii,
doar absenţa ta îmi vizita
uneori singurătatea
ca un mers fără paşi
la capătul gândului

Deodată,
oraşul a căpătat amintiri
şi riduri
iar eu am vrut să devin
ploaie pe umeri
şi strigăt de lut,
dar zâmbetele oamenilor
nu mai aveau buze,
doar tu
erai sărut