Am învățat să mă topesc în ceața placidă dar vindecătoare a orașului,

să trec fără milă prin mulțimea asta complet nefamiliară adunată în partea veche a orașului (fețe pictate, costume de tot felul),

să înțeleg zgomotul tristeții și al groazei chiar dacă aud râsete și pahare ciocnindu-se în jur,

manechine care se topesc sub neoane puternice,

mereu expuse, analizate.



Dacă zâmbesc o fac ca pe un exercițiu, în ciuda altora,

dacă mă trezesc în fiecare zi

la ora 5, în întunericul anxietății, răvășită și resemnată,

după un lung contorsionism,

o fac cu încăpățânare și naivitate,

așteptând sezonul cald care abia a trecut

dar a lăsat provizii destule

-un răsărit imens, sidefiu, sub pleoapele metalice

și senzația că tot ce e rău se termină

într-un final, cumva, și percepția e o bucată mare de plastilină

cu care mă joc în capul meu, construiesc alternative, mereu

spectaculoase, desăvârșite,

orice să spulbere plictiseala asta.