Priveam în noi cu sfântă lașitate
și nu găseam un gând să ne străbată
și-atunci am fost cuprinși de lâncezeală, poate,
iar ceasul vieții noastre a încetat să bată.

A încetat să mai arunce timpul
în zvârcolirea lui orară spre-napoi
și-au împietrit și cerul și pământul,
vestigii fără sens ale-mpietrii lui.

Suntem acum de-o nemișcare verticală
și-așa departe unii de ceilalți
și de-o tăcere suntem, mormântală,
un jalnic lanț unam, de-nstatuați.

Putrezesc în noi sufletul și memoria,
zâmbetul cade pe un plan interzis,
nu mai există cuvânt și e-ntreruptă isoria,
fiindcă nimic nu mai e de făcut sau de zis.

Ni se petrec eterne neputințe
și nici un sens nu ni se mai oferă,
uitați fiind, de timpuri și zeițe,
îngenunchiați în Univers, pe-o sferă.