Cântă,
plouă și tace,
n-are a face,
frământă,

geme,
dintr-o durere,
terne,
gânduri eterne,

simte,
zvâcnet în tâmplă,
tot ce se-ntâmplă
și,

caută,
cu-nverșunare,
o continuare,
orice ar fi,

sparge
viața în sensuri,
dar contrasensuri
vor fi,

plânge,
până la sânge,
când noaptea stinge
o zi,

are,
sau i se pare
numai că are
habar,

este
singur și peste
și nu se-oprește
din har,

totul
i se întâmplă
cu universul în cârcă,

poartă
lumea în spate,
de-o soartă
muchii și coate,

duce tot greul,
el, semizeul
involuntar,

praful pe suflet
și zborul umed
și în zadar,

fuge,
dar iată că n-are
unde se duce

trece,
dar totuși
nu se petrece
nimic,

moare
la întâmplare,
de nerăbdare și frig,

dar eu tot îl mai strig
îl mai strig...

și nimic...