deschid șoaptele ca pe
niște uși către tine
gonesc norii de pe fruntea ta
îi smulg și-i arunc
strivesc șarpele care roade
țărâna neputinței
viața se înfinge în umbra
lucrurilor care încep să
vorbească
ne strigă marea să ne
adăpostim în valurile ei
ca în niște colibe
să ascundem inimile de
întuneric
până când dimineața va
ieși din noi
și se va întinde pe țărm
înghițind felii de soare.