să vindec însetările vieții probez insistent respirații de top

uneori
singular pasul se-ngroapă în tâmplă
femeie până la capătul vremii caut pulsul perfect
o beție cu apă nu mi-e străină
nu mă reneg când greșesc
trag pe umeri speranțe acordate perechi
încerc până ce verbul a fi nu mai conjugă clipa la doi
și prinde coajă de rană

genunchiul bărbatului țipă răzuit de pe temple
greoi procesează lumina
tunelul
încă mai ridică în amurg
credințe din găletușa de nisip
fără să vadă cum îl golesc de mine ochii

pe orizont
descarcerate dintr-un timp imperfect
se usucă încet iluziile