Cuvintele mele taie în singurătate.

Ce mă face vie sunt anii mei trecuți în lumină
din tărâmul acesta al oamenilor dizolvând șirul de pauze dintre respirații.

Te iubesc ca liniștea ce există în plămânii mei, atunci când cineva îmi ascunde aerul și întregul meu corp visează aer și apoi îl țese din nimic. Iubirea se regenerează ca o inimă în locul altei inimi, dacă cineva o scoate, în locul ei moare ceva și din pereții morții se prăbușesc sâmburi purtători de viață, cu toate cărările și liniile ce ies din fluviul sângelui sus peste granițe. Un sărut, mi-l închipui ca un sfârșit atins de un alt sfârșit unde totul este cald și frumos.

Te iubesc precum pământul ce se albește sub unghiile mele iar sub coaja aceasta imensă de întuneric plesnesc izvoare.

Mă nasc ceas de ceas fără să simt trecerea pe lângă moarte, când se varsă în aceeași fântână cu dragostea mea și nu pot să știu pe care o iubesc mai mult.

Căci nu poți despărți moartea de viață precum nu poți despărți dragostea de inima ei, și dacă inima moarte, dragostea rămâne ca un trup veșnic în care dacă adormi vei visa toate visele ce au existat vreodată în oameni.