Întâi începutul zilei este un gând care
Se unduiește din noapte ca lumina în stele.

O mângâiere care adoarme învăluind
Visul uitat ce revine dintr-o altă visare.

Stare ce-și amintește despre cum în somn
Era un gol plin de propria prezență.

Umbre care ca din forme devin orizonturi
Ce fie mi te adaugă, fie mi te risipesc.

În carnea vederii ochiul meu rămâne o zare
Care nu doare când se deschide.

Însă, atunci când este invadat de îndepărtare
Privirea lui, ca o pasăre, zboară spre tine.

Adânc interior ce așteaptă înserarea clipind
Și visând răsăritul ce nu-l va cuprinde.

Ca un pescar ce gândește cum va arunca
Peste ape plasa încă o dată.