Se aude peste tot o singură melodie,
atât a mai rămas din gândurile noastre
la civilizaţie şi la probabilitatea ca noi să
putem scrie pe asfalt ce gândim.

Se aude melodia aia chiar oriunde, nu
mai contează dacă unii pretindem că
ne-am șters cuminți pantalonii de praf,
așteptându-ne creierele să ne
valideze regulile create în clipele
de plictiseală de la baie sau bucătărie.

Câteodată ne retragem fiecare în
păduri, în grote sau în noi înşine.
Ascultăm melodia a nu ştiu câta oară
şi, cu riscul de a deveni penibili
până la înduioşare,
ajungem să o îndrăgim şi să o
considerăm doar a noastră.

Degeaba aflăm apoi că este auzită
de toţi în lung şi în lat, am devenit
deja unici şi vrem să arătăm asta
prin revoluţii, catapulte, bombe cu
napalm, industrie electrotehnică,
reactoare nucleare.

Oricum, melodia nu se va opri poate
niciodată, nici măcar oamenii care
muncesc până la două noaptea nu
ne vor scăpa de ea, nici ploaia nu va fi
vreodată un sunet prea diferit.