Asemenea dinților care rod fierul zăbrelelor din ferestre
Nu pentru a face loc luminii să intre în adâncuri rupestre,
Ci pentru a permite trupului, care se imaginează liber,
Să se viseze alergând cum raza luminii ca un cal fără frâu...

În același fel ploaia își dezleagă norii... Șobolani arămii.

Liniștea nesfârșită, armonizată cu cari, frunze uscate și câmp,
Promontoriu naște aici în gânduri din alte gânduri de murg
Care cresc prea repede, prea devreme ori prea târziu.

Totul este umed mai mult decât este uscat, violet și rubiniu.
Un gol îndiguit cu aripi de foc purpuriu lipsit de lumină.

Limbi arse mestecând cenușă. Niște șerpi ce se târăsc lungi
Întinzându-se din umbra care se întoarce-n în lumini din apus.

Cu ele ating, ca un deget, toate aromele cărnii unde
Din constelații devin distanțe nuanțe de culori matinale.

În gură, pe interior, ca niște răni, mi se umflă bășici intestinale.