Ne-am rătăcit în gânduri şi nu ne mai găseam
Şi-am scos atunci luneta să pot privi mai bine,
Eram atât de-aproape, dar nu ne mai vedeam
Şi te strigam pe nume şi te strigam în mine

Erai atât de-aproape, obrazu-mi te-atingea
Dar ochii tăi păreau pierduţi acut în noapte,
Şedeam chiar lângă tine, sau umbra mea şedea,
La graniţa uitării dintre trăiri şi moarte

Mai crede în iubire, sau poţi ca să deteşti
Un vis ce va părea să nu fi fost vreodată,
Minţind iubirea-n strigăt, ţipând că n-o găseşti,
Aşa cum nici lumina n-o mai găseşti în piatră

Erai chiar lângă mine şi totuşi nu erai
Căci gândurile tale păreau că sunt departe
Şi mă priveai în irişi dar nu mă mai vedeai
Ca lacrima uitării pierdută între ape

Când liniştea şopteşte acelaşi vechi blestem,
Iubirile se sting mereu în disperare,
Suntem atât de-aproape, dar nu ne mai vedem
Căci umbra ta îmi suflă deja în lumânare