să stai întins
pe patul de frunze
și să spui:

toamna
e cel mai frumos anotimp
hainele ei atrăgătoare
vocea ei liniștitoare
vântul ei mângâietor
cerul senin al ochilor ei
pe care trece stolul de păsări
ca un poem de dragoste
îndreptându-se către
supremul cititor

să închizi apoi ochii
așa cum fac, de obicei, visătorii
fiecare celulă a ta
să fie o poartă deschisă
fiecare gând o îmbrățișare

să stai așa
anesteziat de această
sublimă frumusețe
și să nu observi
norii care se apropie
ca niște doctori grăbiți

să simți, brusc
doar picătura rece de ploaie
cum intră ca un scalpel
în sufletul tău, în amintirile tale
iar tu, să nu poți face nimic

să vezi doar noul poem
cum iese din tine
ca un nou-născut

cum crește într-o clipă
cât alte poeme într-o viață
cum pleacă în lume
chemat de ochii altora

iar tu, să rămâi singur
pe banca din parc
privind trecătorii
privind cum însăși toamna se duce
fluturând din batista ultimei frunze

apoi să simți
aerul rece cum te învăluie
și primul fulg de zăpadă
cum intră în tine
ca un scalpel
de data aceasta
fără anestezic

să tremuri, să tremuri
să te doară
și să vrei, doar atât
să vină mai repede
primăvara

să dormi pe patul de flori
și să nu te mai trezești
niciodată