Ca lebăda neagră, iubirea, s-a întins peste noi mai demult;
ca un firicel de argint viu s-a strecurat prin celulele noastre, amestecându-le.
În timp ce noi vorbeam despre vreme și despre iubire
a început subit să doară totul frumos.

Eu cu ea acum zâmbesc și aprob tot ce ea afirmă și neagă în aceeași măsură.
Îmi citește în palmă câtă fericire (și câtă nefericire, când ne certăm) ne așteaptă, cu precizia unui chirurg îndrăgostit de mâinile sale.
Iată, deja vorbește continuu cu mine atârnată de stele și eu deja o iubesc foarte mult și în somn.

Deodată, merge pe apă și eu o urmez.
Aș zbura cu tine pe lebăda neagră ce străbate Calea Lactee,
mă trezesc a vorbi cu tandrețe când țipă la mine că n-o mai iubesc.

Dar ea, de fapt, atunci își desface larg brațele și așteaptă ca un copil
să aduc ce-am zis că aduc: două sticle de apă, două cafele
și cărțile pe care le-am pierdut amândoi la pariu.

Și, evident, atunci eu întârzii puțin.