Ești o daltă perfectă, iubito,
cerul se trage perdea
peste fereastra ta;
suspendați: lucrătorii
de la drumuri și poduri;
pescărușii în cor
de slavă, în chip de îngeri,
turturelele din cartier,
caută soclul pe care-l cioplești,
până și vulturul bătrân,
din vârful stâncii,
cu agoniseala lui
de o viață
a venit la perdeau ta,
să te vadă cum mă cioplești,
să lase camătă pentru un cavou
în care să viseze, ca în ziua cârtiței,
aceste momente, pentru că, după
ce te-a văzut cum mă descoperi
din piatra funerară a sorții
mai are un singur dor...
Și eu sunt o stâncă îmbrăcată
de alge, într-o mare
tot mai neastâmpărată
de octombrie, și,
ploaia asta din cripta de raze
mă face ceașca din care sorbi
cafeaua lucidă, și amară ca fierea,
numită iubire toamna.
Atunci îți răsare din eleganța clipei
acel soare cu dinți galbeni,
în vâltoarea spectacolului de sculptură,
și, îmi dai din libertatea ta,
păstrată cu multe plantații de cafea,
lovitura finală, cioplitura directă,
a irepetabilei arome de toamnă.
Parcă, pentru câteva valuri,
marea, asta, de care te adăpostesc,
se retrage într-o pace lumească.