de spaima iubirii pietrele mi s-au făcut aripi
iar zborul o statuie de nelinişti

vei mai fi fiind piatra care deprinsese zborul
când pasărea propriei-mi fiinţe s-a odihnit o clipă peste tine...?!

întâmplată, apa îmi varsă ochii spre cer
mărinimia de a fi abur nu alungă amintirile apei
pietrele nu văd dar aud dumnezeieşte tăcerea

visul acesta l-am strâns din praful cernut pe lumină
cu sânge prin filă mi-ai plâns şi fără să ai nici o vină
te vărs la răstimpuri spre cer mai stinsă, mai abur, divină

flacăra se unise cu cerul prin fum
asemenea unei umbre realitatea încetineşte lumina
umbra e doar respiraţia întunericului

de-atât amar limba ni se lipise de uşi
tot aşteptând să deschidă cineva, oricine
piepturile noastre ude de umbra secundei ce vine

întunecarea ne găsise oameni cum nu fusesem şi poate-om mai fi
minutul avea terifiantă durere de secunde
când i le scosesem din sertarele măruntaielor
atârnau ca o zbatere de apă
nici înainte, nici înapoi
plăcută muzică a umbrelor
căzândă peste noi