Sunt călătorul ce poartă-n desagă dureri de nimeni știute,
Un cavaler al disperărilor tăcute cu destinația, paradis
Și conștient de povara grea pe care o port, sunt
resemnat,
Căci nu vreau să răzbun acolo unde nu am vrut să lupt.

Obraji-mi care cândva zâmbeau necontenit stau astăzi scofâlciți,
Iar privirea-mi slabă scrutează spre nesfârșitul orizont,
Căutând cu îndârjire și înfrigurare să zărească un popas pe drum
Unde să odihnesc brațele care îmi poartă sufletul mort de mult.

Hoțul de suflete care a vrut să mi-l fure nu a reușit,
Apoi, uimit de curajul omului care nu a vrut să se lase înfrânt,
A mâzgălit în întunecime o scurtă și schimonosită reverență
Și a fugit, lăsând în urmă fum și un miros de var
nestins.