Mizerii ies la suprafaţã,
fete cu ghiocei sunt date de pãmânt,
dar oamenii nu se simt în ape tulburi,
ci, foarte siguri şi stãpâni pe sine,
foarte siguri pe viteza impusã,
aşteaptã circul, meciul, bâlciul!
Aplaudã viteza ameţitoare!
Mai trece câte-o bestie din când în când:
ba cea a estului,
ba una arhiancestralã
sau una ultranouã, ultravirtualã.
Dar nici nu mai lovesc, le e prea silã
(poate doar câte-un vis zdrobesc, din când în când, de caldarâm).
Şi chiar nici ele nu mai simt viteza sau mizeriile
care plutesc, de parcã ar fi ieşit
dintr-o rãsuflãtoare a iadului.
Cetatea strânge, sufocã!
Unde sunt cãlãreţii
care tãiau cândva zãrile?
Un suflet palid, rãmas în afara cetãţii,
ostracizat de binele comun,
hãlãduieşte în pustie
și simte cã e timpul
sã îşi refuze sufocarea,
inerţia.
Cu mâinile fãcute pâlnie, strigă:
”Opriţi caruselul!
Opriţi caruselul!
Şi nu mai aruncaţi ghioceii!”
Dar nici ecoul nu mai are cale.
De ziduri se izbeşte
și cade frânt în noroi!