Timpul cristalizeazã esența materiei
Ca o reflexie într-un geam înghețat
Ce-nfloreşte-n crãpãturi spre marginea ei,
Se sparg şi cad în neant.

Vechii demoni strãlucesc pe degetele stãpânilor noi
Ca diamante ce amintesc de viața de înapoi
Şlefuite în stele de un nou soi
Ce fuzioneazã gusturi nemaigustate
Şi trãiri nemaitrãite.

În final, nimicul s-a întors în nimic
În noi, foamea de pãcat ce a crescut,
Iubirea cu sete de nepotolit,
Au ars, s-au stins spre întuneric,
Spre infinit.

Vuietul atomilor s-a oprit în vid,
O mamã ce-mpinge fãtul cu-al ei strig’,
Plin de teamã… spre necunoscut
Spre un zero absolut.