aș vrea să spun peste ani că scrisul a însemnat
o pedeapsă
un consum pentru care nervii
nu au fost pregătiți să-și devoreze sinapsele
așa cum o lupoiacă își mănâncă puii
 
din lipsa apei

greu îmi imaginez ploaia
semnul acceptat și de ingineri pentru abundență
am făcut un altar în dreptul ferestrei
să-i pot vedea și pe dumnezeu și pe diavol
 
în timpul acesta mi-a părut rău și-am iubit dulcele
așa cum popoarele migratoare au devenit pașnice
glucidele
i-au îndemnat la plăcerea de a sta la taclale
sub via din spatele casei
 
unii fără să știe au găzduit sfinți
alții deși i-au văzut n-au rezistat și până la munți
au rămas hainele
lucrul acesta este numai bun de dorit
așa cum inimii îi trebuie un sărut să fie convinsă
 
râd de faptul că nimic bun nu poate ieși
dintr-o iubire târzie
am toată dreptatea să mă culc
între brațele tale
mi-aș dori să spun că am scris să plătesc
viața
pe care mă întreb dacă ți-am luat-o pentru că nu aveam
destulă încredere
sau din prea multă dragoste
 
nimeni nu poate să-mi facă vreun rău
somnul mă ferește de priveliștea unui cer înnegrit
de
atâtea zăpezi
cât nu reușesc ochii mei să apropie oamenii

oare cât ar putea rezista
fără dragoste
am un sentiment de neliniște plină de farmec
de parcă
nu aș mai apuca să mă satur

înfășurat în plapumă ținând o carte în mână
cu aerul de eternitate al ninsorii
ce parcă mi-ar intra până dimineață în casă

îmi e teamă că nu vom îmbătrâni
împreună
ne-am promis cea mai lungă iubire și faptul
că nu voi fi gelos niciodată
 
apoi m-am răzgândit
din cauza nopții care torcea la picioare