Cine ar mai putea să uite florile mici, mărunte,
Ce-au crescut înrâurindu-mi-se din ramuri speranțe
În care, fecundând, încrestate-n cuvinte, gândurile
Își goleau din pântec învierea din alte nuanțe?

Cine, în afară de noi, m-ar visa ca pe trupul tău
Plin de silabe care își adaugă din albe petale
Lungi priviri ce-i înfloresc ca unui pistil
Rostuiri genuine din goluri stelare?

Ditirambice nemuriri pretutindeni îmi cresc!

Învață-mă ori lasă-mă să mi te rostogolesc
În crugul ceresc în care oglindindu-te
Din margini de brațe, ca pe orizont,
Să te cuprind când mă risipesc!