Erau și coamele unor lei osteniți,
coame din care făcuseră covoare,
minunate covoare și moi,

începusem o sticlă cu domnul fiul risipitor,
de fapt strecuram niște spirt prin pâinea zisă
de-anafură

și mare lucru nu mi se părea că făceam, oricum,
astea erau timpurile, dom’le, a zis cineva
și n-a fost nici el, n-am fost nici eu,

dar voie n-avem să ne-ntindem, nici loc,
urmau să se-ntoarcă nu știu de unde
nouă meșteri mari, calfe și zidari.

Pentru ei, ne gândeam, tăiaseră vițelul,
pentru ei au întins aceste minunate covoare
și moi.

Și ni se terminase și spirtul, mie și domnului fiul rispitor,
și mai venise și unul să ne spună c-a-nchis,
dar nici el, nici noi nu știam ce dracu’ a-nchis.

Ne cam luasem.