sticlăria din ochii tăi
prin fața ochilor mei
ca apoi să-i las să cadă-n jos

în acest triunghi desprinzându-se brusc
scobesc un spațiu
de care tu să nu știi

mai târziuri împinse acolo
se sparg, eliberându-și sufletul.

aburul acesta se strânge
într-o voce strălucitoare,
a ta.
cum se face că
se poate subția la nesfârșit
pe după lucruri

parcă nici părul tău nu era atât de lung
nu se răsfira
gata să sufoce

acum că a mai rămas lumină
prin fața ochilor
poți să aluneci în scobituri
în care să-ți tragi sufletul mai tărziu