am înconjurat planeta de trei ori în bucurești
numai cît m-am dus să iau autobuzul sau ceva țigări și parizer pe caiet
inima mea se detonează în fiecare seară
ca afidele explozive, ca să uit de tine, de orice are legătură cu foamea

îmi spun numele în gura unui cîine vagabond dar tot nu se aude
pînă la tine, tramvaiele scrâșnesc ca dinții unui oraș care visează urât
iar eu număr luminile stinse de la ferestrele goale
nimeni nu cunoaște mai bine lumea ca mine, autist și muritor de foame
nimeni nu cunoaște lumea mai bine ca tine, dorian gray varianta feminină

fac un pas înainte și pare că mai înconjor o dată planeta cu spatele
și oamenii din metrou sau pe străzi par toți reclamă la singurătate
sunt un fel de haine pe manechine iar eu nu știu dacă trec mai departe
sau sîngele curge în mine ca un fitil aprins la dinamită
în timp ce becurile tremură și tremură ca mine de frig

mă spăl pe picioare de parcă șterg harta orașului și am mîinile crăpate
de singurătate ca trotuarele care nu te-au mai văzut de o vreme
sunt stații fantomă în care dorm ca un aurolac fără iubire
în care sunt afișe cu tine, uneori mă învelesc în ele
alteori le dau foc și mă gîndesc că mă încălzesc cu dragostea ta

și îmi arde fața cînd am impresia că te uiți la mine dintr-o baltă de benzină
eu nu mă mai spăl, eu fac duș doar în iad
am viața neplătită, sunt muritor de foame, abia dacă mai pot păși pe străzi
că nu mai am decît bilet de intrare printre crăpături
orașul acesta mă condamnă ca o poveste într-un nou fahrenheit 451
sunt ca o frunză uscată alunecînd dintre pagini

uite, în tomberonul ăla e o pisică frumoasă, o iau în brațe
să respire cîteva secunde pentru mine, e greu, suntem amîndoi lipsiți de iubire
cuprinși de foame, poate ar trebui să luăm ostatici șobolanii dintr-o măcelărie
sau pur și simplu ar fi mai ușor să murim, e orașul acesta cu rame de oameni
în care nu se pictează nimic, ce zici pisoi

dacă bubuim amîndoi, găsim ceva de mîncare pînă mîine?