ÃŽn noaptea ÃŽnvierii deschideam
Evanghelia pe piatra altarului
Și în fața ei îmi întindeam
Umbra din care ardeam.

Ca într-o oglindă chipul
Ei reflectat reverbera tăcut.
Mut, gol, adânc, plin de cuvânt,
Mă rugam să îmi răsară din
Mâine un alt început.

În somn, Învierea, ca o fecioară
Speriată de prima ei noapte goală,
Îmi creștea în carne ca un gând
Din gândul împământenit
Al unui alt cuvânt.

Cel mai frică mi-a fost atunci
Când visam că stau față în față
Două umbre ca două stânci:

Evanghelia deschisă duminică
Și goliciunea mea pustnică!

Cine s-ar teme ca mine de vis?
Ce și-ar imagina acest fel de abis
Unde cuvântul, cum un vultur cu aripi
Întinse s-ar lasă purtat peste margini
De goluri și alte astfel de imagini
Ale Învierii împărțită pe secții?