Să știi că n-am spus nimănui.
Nici ție.
Poate ai simțit...dar n-ai vrut să auzi.

Cât doare când vii doar să pleci...
Când pleci, iar pe mine doar mă ții...
Nu cu brațele....ci cu lipsa ta.

N-ai auzit strigătu-mi în pernă.
N-ai văzut cum mă sparg în bucăți,
de fiecare dată când ai ales sa taci.

Și n-am cerut.
N-am reproșat.
Doar am murit în liniște,
De atâtea ori,
Ca să nu deranjez.

Îți duc dorul...ca pe un vis in comă...de netrezit...
Îl hrănesc… cu „nu știu”, cu „vedem”, cu „poate mâine”.
Numai cu mine.
Până la os...

să știi.
Însă nu-ți cer nimic.
Nu te chem.
Nu te acuz.

Doar...să știi.

Iar dacă, vreodată, te întrebi cum e aici,
unde tu ești, dar nu ești,
unde te iubesc de mor
și mor că nu te am...

E locul în care înveți să respiri sub apă
și-apoi să zâmbești...cu ochi obosiți și buze
crăpate de-amar.

Atât.
Să știi.