Poetry - poemele fragilitații by Daniela Bîrzu

sub piele (soare de sticlă)

r.
astăzi, peste soare s-a așezat o pânză de sticlă foarte subțire.
m-am trezit devreme. întunericul s-a retras repede,
o mare care nu mai este întreagă.

pe luna plină am văzut, ca într-un cinematograf,
toată istoria lumii.
poveștile de dragoste.
ciuma. renașterea.
toate rotindu-se fără să atingă nimic.

sub piele nu mai e sânge, r.,
doar fire subțiri care poartă
ceva mai greu decât o absență.
tastele se aprind când le ating.
așa e și cu frica.

r.
azi-noapte a nins.
dimineața m-am simțit mai aproape de cer cu doi centimetri.
am lăsat urme.

m-am gândit că lumea ne vrea acum
suspendați, la distanța exactă
la care nici nu atingem, nici nu cădem.
e o altă poveste care se proiectează, liniștită, pe ecranul lunii.

până la urmă am adormit pe pernele de sticlă.
în ele mi se reflectă chipul —
mi se pare frumos. parcă am ajuns la marginea lumii.

mâine o să mă joc, r.,
dar știu că în mine ceva nu va uita.
presiunea, nefericirea și frica — toate vor rămâne,
ca o rețea fină de crăpături sub piele.
când o să privesc din nou luna,
va fi albă, goală și rece,
ca un cinematograf uitat într-un oraș de provincie.

voi fi copil din nou,
dar voi face oameni triști de zăpadă, le voi lega eșarfe la gât
până aproape îi voi sugruma.
și nu știu de ce.
nu știu.

și sub piele e sticlă, r., doar sticlă.

lasou

r.
gândurile noastre încă se adună, r.,
în jurul dragostei, al pădurii și teritoriului nostru sălbatic.
dar se răsucesc încet, ca un lasou aruncat peste un animal pe care nu-l putem prinde.
și fricile noastre au margini.
doar că se strâng strâns în jurul a ceea ce vrem să salvăm.
uneori mă întreb dacă lasoul acesta e făcut din mâinile noastre
sau din firele acelea de sutură
care ni s-au înfipt adânc și nu le-am mai scos niciodată.

punte (spre matcă)

r.
noaptea, în somn, am auzit din nou caii,
călcând prin pădurea umedă,
purtând cu ei respirațiile flamande de aer.
mi s-a părut că tata stătea acolo, sub copaci,
cu mâinile în buzunare,
ca atunci când nu știa dacă să plece sau să rămână.
copiii dormeau,
cu palmele deschise,
ca niște vase goale care așteaptă ceva blând să le umple.
peste tot era tăcerea aceea aspră, r.,
tăcerea pe care o cunoști.
apoi m-am trezit.

r.

amintește-ți de focul acela blând de la marginea mării.
imaginează-ți că suntem tot acolo, dar acum mai puternici, mai vii.
tata a încetat să respire, mama a dispărut,
dar caii continuă să alerge
prin piepturile noastre puțin obosite, puțin adâncite în stern.

balerina

r.

lumina ne dă doar contur.
înăuntru suntem acest foc blând
care e în stare să topească orice urmă de sticlă.

sub piele, tu știi.
există o balerină.
ești chiar tu — o balerină îmbrăcată în negru
care se rotește încet.
ai degetele de la picioare însângerate, în zăpadă.
te-ai legat cu sfori groase, ca o păpușă de tavan,
ca să nu te prăbușești.

ești propriul tău orchestrator.
apeși la nesfârșit butonul:
on / off.

lumina se stinge, se aprinde intermitent, cu viteză.
inima ta la fel.
nu știi când o să mai poți adormi în iarna aceasta lungă.
va trebui să încetezi să te învârți.
iar asta înseamnă că va trebui să-ți leg sforile cu iubire,
mai strâns
și mai strâns
până te va durea, r.

agonia english v3	Agonia.Net \| Policy \| Mission	Contact \| Participate



Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special