dedicată Anastasiei



“ Ştii, scumpa mea, de ce porţi numele Anastasia?

Pentru că înainte cu câteva zile să te naşti

eu eram în Athos,

muntele acela sfânt,

de unde se spune că pornesc stâlpii de susţinere ai lumii…

Acolo călugării se roagă neîncetat,

şi tot muntele miroase

a mir

de parcă

cineva,

din greşeală,

şi-ar fi spart sticluţa pe care o purta în buzunar

şi ar fi curs tot, tot

peste munţi

şi peste copaci

şi peste turlele bisericilor

şi peste bărbile părinţilor bătrâni…

De acolo, draga mea, ţi-am cumpărat cruciuliţa

pe care o porţi la gât.

Mi-a întins-o, cu mâini tremurătoare,

un părinte bătrân,

bolnav,

gângav,

mut,

şi care, pe deasupra

adormea, din când în când,

cu capul pe Scriptură…

în ultima zi,

când am fost să-mi iau rămas bun de la el,

l-am găsit în grădina cu măslini,

şi cum mergeam

aşa

călcând peste iarba uscată,

l-am văzut şezând pe o băncuţă,

În spatele lui,

un tufiş uriaş de floarea-pustiei,

îngălbenise…

puternic…

puternic…

mi-a luat mâinile în mâinile lui,

şi mi-a zâmbit…



Nu, n-am crezut niciodată,

eu ştiam

că oamenii sunt cele mai viclene animale,

că sunt răi,

şi mint,

şi se prefac,

şi iubesc puterea…



Draga mea,

scumpa mea,

învierea mea,

să nu fii supărată pe bătrânul tău tată,

şi dacă vei auzi

lucruri urâte despre el,

pentru că

vei auzi,

asta te asigur,

să nu-l judeci prea aspru,

şi ca să îţi înfrângi durerea din inimă,

gândeşte-te la numele tău

şi de ce ţi l-am pus…

Te las,

se apropie ora,

şi avocatul nu mi-a mai dat nici o şansă

acum că…”





aici s-a întrerupt…

Scrisoarea mi-a dat-o chiar ea,

după care a început să plângă

întâi încet, ca şi cum s-ar fi rugat,

apoi din ce în ce mai tare,

ca o ploaie torenţială de vară

ce spală tot oraşul

de mizerie…