O privesc din leagănul de pe plajă, mi-e și nu mi-e frică. Marea își deschide cavitățile cu colți, glande ce secretă în exces hormoni și salivă. Inhalează și mănâncă pe cine vrea, cât și când vrea, are nevoie de oxigen străin, de fertilități, însușiri și energii animalice, șamanice, omenești, dac-ar înghiți pe toată lumea deodată, eu i-aș da dreptate. Curenții rip din alte timpuri, o varsă la mal pe Dana- un robot de 22 de ani, cu baterie încă funcțională, în rochie roz și pantofi albi- demodate și fără vreo picătură de apă, cântă într-un restaurant, până obosește, nu o las să-mi viruseze fragilitate și rafinament. Nu știu dacă nu cumva, cu propriul țipăt de deznădejde, robotul se malformează și își reduce dimensiunea, eu nu-l mai aud. Mă ridic în picioare, sunt uriașă, habar n-am dacă vreau să apăs cu piciorul pe capul robotului, să dispară cu totul, ca un arbore cotit în nisipul care îmi taie corpul, sau să-l reinventez digital- într-o dronă de luptă. Alege ce vrei tu! Bum!