aș trece mâna peste el ca peste un animal rănit
și m-aș întreba unde se termină clipa
și unde încep eu.

aș învăța să-mi număr anii
după cicatrici, nu după lumânări,
să-mi măsor curajul în tăceri,
nu în discursuri.

iar timpul m-ar purta ca pe o haină veche
pe care el nu va avea inima să mă arunce repede,
și poate că uneori m-ar purta invers, cu căptușeala în afară,
să-mi vadă toate cusăturile.

îmi spun atunci - nu mai sunt cea de ieri,
dar nici cea de mâine
nu a sosit, încă
rămân suspendată între două bătăi de aripi,
între două feluri de a iubi
și un singur fel de a tăcea.

uneori mă recunosc doar în umbra mea,
alteori nici acolo -
doar în felul în care apa ezită să mă atingă,
ca și cum ar ști că nu mai am nevoie
de oglindă, ci mai mult de adâncime.

dacă timpul ar avea piele,
ar purta urmele tuturor mâinilor
care au încercat să-l oprească -
inclusiv ale mele.

și poate că, într-o zi,
vom face pace:
eu, cu trupul meu de nisip,
el, cu dorința lui de a curge -
ne vom contopi în tăcere,
ca valul care nu mai știe
unde începe marea.