“- Cine are vene să și le-ascundă!
În noaptea asta să le țină departe de ace!”
predicam eu în pustiul cartierului Katanga.
Tovarășii mei aveau urechile înfundate cu ceară;
pluteau în derivă, legați de catarg,
îndrăgostiți de conducta fierbinte
din subsolul blocului 127C.

Afară, lumea se bătea pentru tricourile și banii
aruncați de finanțatorul Dinel.

Cît timp am zăcut pe trotuar, terfelit ca o zdreanță
în calea trecătorilor scîrbiți,
am blestemat lichiorul Arctic și lipsa de idealuri.
Nici Dumnezeu, nici cei de la Spitalul Județen
n-au trimis salvarea.
Precum în cer, așa și pe pămînt.

A trebuit să vomit de trei ori pînă să-mi crească
gheare de vultur.
Cu ele mă agăț de trupul umflat al înecatului
care plutește spre ceruri,
al dirijabilului încolăcit în răgălii;
cu ele scobesc și scot sînge din rana ficatului
numai să-i impresionez că încă sînt viu,
să-i conving să nu treacă mai departe fără să mă scuipe
(da, și scuipatul e o formă de iubire),
să-i țin aproape, să-mi țină de cald în noaptea asta.
Să nu mai fiu singur.