Dorul meu desine vine, să imi zică ce mă ține,
Să nu fug de lânga mine, ca s-ajung din nou la tine.
Să nu scap a mele gânduri, ca rătăcind printre rânduri,
Să culeaga dulce sâmburi, si să fure a tale dâmburi.

Dâmburi de coline și de vie, făra cearcăne o mie,
Dar căzute-n letargie, cu un iz de iasomie.
Ce prin umbletul firesc, se măresc și parcă cresc,
După pași ce lasa urme, pe vestitele pășune.

Iar, o îmbrățișare caldă, simt, și sufletul mi-aleargă,
De pe un tărâm cu dor, spre o vale de izvor,
Dar e apa cristalină, si nu vreau să las o tină,
Și așa că mă culeg, spre un altul ne-secret.

Zâmbetul ocrotitor, si de el ce-mi este dor,
O zăgază miruită, cu flori roșii împânzită.
E cărare spre un loc, spre fântâni adânci de tot,
Și in apa lor să vezi, tot ce tu gândesti și crezi.

Este chipul tău iubită, amintire zămislită,
De un zâmbet și-o clipire, când simțeam a ta iubire,
Te-am văzut atunci smerită, dar erai doar fericită,
Că-mpreună eu cu tine, știm cum să ne fie bine.

Și-am aflat așa cu greu, de ce stau aici mereu.
Ca să las o așteptare, să transforme din mirare,
Zilele ce au să fie, iar cu iz de iasomie,
Să simt a ta iubire data mie, cu forme de coline si de vie.