ea se răsturna cumva în inimă și rămânea acolo așteptând nimicul acela
pe negândite venit ca o amintire a ceea ce nu se întâmplase încă
lucrul acela pe care el îl voia era inima
cât o punte între umbre de îngeri și lumea prin care colinda nepăsător de o vreme
nu îi mai închidea nimeni ochii la jumătatea nopții


nu știa cum de răsturnarea aceea avea o cunună undeva spre inelul andromedei
mereu ne-ncrezătoare în stele
căuta un loc fără colțuri în care să simtă întotdeauna pulsul
singurul semn că el își poartă întâi viața apoi femeia și mai departe ochii
fără să-l prindă frigul lângă o altă pagină albă


pleca fără să pășească își rotea doar mijlocul și revenea dinspre gând
se sprijinea în genunchi să se mai răstoarne o dată în sensul acelor de ceasornic
îi stătea bine în negru
decorul ei preferat se asorta prea bine în roșul cordului
nu mai punea nici o întrebare tăcând lua inima așa cum era
ușor teșită pe margine de iubirile fără inel
doar umerii nu mai puteau duce zilele ce veneau până la locul acela
în care se spune că el îi va fi întâlnit pe cei deja plecați