dintotdeauna într-o sticlă se întâlnesc cioburi de viață
trag aer în piept de parcă aș fi furat toate comorile lumii
mi-e atât de frică să deschid ferestrele
să nu mai pătrundă niciodată realitatea

mi-e frig și câte aș putea să mai spun
oglinda mă trage de mânecă
stai. non ti muovere
acum am să descânt rotocoalele
alint mirese în frunze de toamnă
ridic până la lacrimi paharul albastru
mă minunez cât de repede pătrunde în carne nisipul
îmbrobodesc vise, depărtări , vorbesc altă limbă

port câte o lacrimă pe fiecare umăr
nu mă atinge. te rog, nu mă atinge
sunt eu, femeia de sticlă. scriu versuri
deschid și închid toate cărțile
aleg perdele și crini pentru mirări
aleg
iar dincolo de vămi e multă rugăciune
plecările sunt în deșertul nostru
tu. lasă-ți gândurile să mă atingă
șoptește-mi că nu e nimeni vinovat și nu mai plânge
atinge-mă în suflet. mult
vreau să te ascult cum cânți de dragul meu
mâine o să jucăm spânzurătoarea
ai să știi sigur cu ce cuvânt încep

iubite
un vers de-al meu plânge
departe și-aproape