Încerc s-așez stângaci, pe șevalet
Copilul ce-năuntru-mi se-odihnește
E ca un tun dormind pe-al său afet
Cu-o veste de război care-l pândește.

Și s-ar muta în lucrurile mici
Pierzându-și astfel orice-nsemnătate
S-ar transforma-ntr-o casă cu pitici
Cu flori în geam și uși neferecate.

Dar astea-s alte visuri ce n-au loc
Pe nici un șevalet din nici o viață
Frânturi de amintiri dintr-un fost joc
Pierdut prin ani și-acoperit de ceață.

Și-ncep cu mâna stângă, așadar
Să-i dau o formă din ce-o fi să fie
Dar i-aș păstra un vag contur, măcar
Din fosta lui, de-acum, copilărie.