prefer singurătatea care mă lasă gândurilor și doar atât,
poate inimii și doar atât,
dar asta numai într-o halucinație a orelor
ce mă repetă monoton,
emigrant într-o periferie a luminii.
străfulgerări de o seară îmi gâtuie carnea de ispite
și tezaurul ei între lacrimi.nu pot să
prefigurez decât propria mea cădere pe gânduri,
precum ruginiu în tomnatice foșnete...
căpătâi de înțelepciune al zilei

rugăciunea la ghilotină

tu,care nu poți să-mi ierți
inexpresivitatea, ci doar să arunci în aer
ultimele confetti ale mărturiilor noastre despre trecut,
de parcă acum nu am mai fi decât străini,
de propriile noastre solitudini,
de cuvinte...
de aceea îți spun:prefer singurătatea care mă lasă pradă

poate gândurilor,
poate inimii...