RISIPIREA DE SINE


Se află o ființă, un loc adânc, o clipă,
în care parcă totul se destramă.
Spațiul rămâne desigur nemișcat pe o aripă,
doar eu, când trec prin el, mă spulber ca o scamă.

Și ora cea mai clară pe ceasul neclintit,
în loc să curgă, explodează sec
și-n loc să bată, moare, îndeplinind un rit,
secundele ca anii nedumerit se trec.

Și însumi mă împrăștiu ca praful de pe drum,
căci trece o femeie străină și ușoară,
dar care-mi șterge fața cu jaruri și cu scrum.

Nu știu de ce acestă treime vrea să doară,
nu știu de ce îmi cere să mor aici și-acum,
cu moartea peste viață călcând mă înfioară.